Inainte mi se parea o
prostie “vreau sa te vad fericit, chiar daca nu langa mine”, acum inteleg
perfect…. Inteleg iubirea, iubirea pe care o simte mama pentru mine, iubirea cu
care-mi zice tata: “ai grija ce faci”. Inteleg ca iubirea exista chiar daca tu
nu esti langa mine, ca strainul acela din viata mea nu ti-a luat locul. El e
doar cel care-mi aduce aminte cat de frumaosa sunt si care incearca sa-mi suceasca
mintile mintindu-ma frumos in timp ce eu scriu despre tine. Tocmai de asta ma
temeam, sa te frugaresc ca mai tarziu sa-mi aduc aminte de tine cu lacrimi in
ochi. Dar nu, mi-am promis ca nu ma voi intoarce. Ce-am simtit atunci voi simti
iar si iar si iar … nu ma intorc de unde am fugit.
As scrie o viata
despre ce simt, as scrie un roman despre iubirea noastra monotona in care as
descrie fiecare sentiment, fiecare soapta fiecare atingere, si apoi la sfarsit,
as scrie cat de imbecila pot fi. Ca am lasat un suflet distus in urma mea…ca
ti-am vazut lacrimile in ochi de atatea ori si totusi nu m-am intors.
Ce frumos si deschis ... Ce faci ca sa nu pateasca si altii ce ai patit tu ? De unde a venit acea "imbecilitate " ? Are legatura cu intelepciunea si tineretea ? Ai fi avut alta viata acum cu un pic de mai multa intelepciune ?
RăspundețiȘtergereAre legatura cu tineretea si nu cred ca exista vreo cale de a scapa de aceasta imbecilitate. Cu totii trecem prin incercari ce ne maturizeaza deci cu totii suntem asa la inceput.
RăspundețiȘtergere